Viziunea Gradinitei: 
"Construim impreuna  viitorul copiilor nostri!"
 
Gradinita cu P.P."Micul Print"
                                                       Cluj-Napoca
 


 

UN COPIL, O FLOARE, O STEA...



      „Numai copiii stiu ce cauta – rosti micul print. Ei îsi cheltuiesc timpul cu o papusa din cârpa si ea devine astfel foarte pretioasa si daca cineva le-o ia, încep sa plânga

      În lumea „Micului Print” sunt bineveniti, în egala masura, atât copiii cât si adultii. Însa, odata ajunsi pe tarâmul tainic al copilariei, e bine ca cei mari sa-si aduca aminte de faptul ca, aici, „ochii sunt orbi” si „cu inima trebuie sa caute”. Acesta e îndemnul micului print! Si, într-adevar, doar inima reuseste sa patrunda în minunata lume a copiilor; doar ea poate sa înteleaga acel „dragalas hohot de râs” sau „tainicul tarâm al lacrimii”.

      Pentru copii, „drept marturie ca micul print a existat într-adevar, sta faptul ca el era o fiinta încântatoare, ca râdea si ca-si dorea o oaie. Când cineva îsi doreste o oaie, e o marturie ca exista.” Astfel, povestea noastra poate sa înceapa simplu, asemenea basmelor: „A fost odata un mic print, care traia pe o planeta cu putin mai mare decât el si care avea nevoie de un prieten…”

      Acest print, „un omulet cu totul nemaipomenit”, „o gingasa comoara”, stia ca pustiul este frumos fiindca, undeva, el ascunde o fântâna. El stia ca „stelele sunt frumoase datorita unei flori pe care nimeni nu o vede…” Prietenul sau îl descria astfel:

      „Ceea ce ma înduioseaza atât de mult la acest mic print, e credinta lui fata de-o floare ce straluceste înauntru-i, ca flacara-ntr-o lampa, chiar si-atunci când doarme…”

      Asemenea micului print, si copiii cauta prieteni. Ei poarta probabil în gândul lor imaginea parintilor, zâmbetul încurajator al mamei sau mâna plina de siguranta a tatalui, duiosia bunicilor sau jocul fratilor, râsetul copiilor sau cântecul educatoarei…

      Vulpea îi cerea micului print sa devina prieteni. Cuvintele ei exprima dorinta fiecarui copil:

      „…vom avea nevoie unul de altul. Tu vei fi, pentru mine, fara seaman pe lume. Eu voi fi, pentru tine, fara seaman pe lume…”

      „Voi cunoaste sunetul unor pasi deosebiti de-al tuturora. Pasii altora ma fac sa intru sub pamânt. Al tau ma va chema din vizuina, ca o melodie. Si-apoi, priveste! Vezi tu, acolo, lanurile de grâu? Eu nu-mi aduc aminte de nimic. Si asta-i trist! Tu ai însa parul de culoarea aurului. Va fi, de aceea, minunat, când tu ma vei fi îmblânzit! Grâul, auriu si el, îmi va aminti de tine. si-mi va fi nespus de draga murmurarea vântului prin grâu…”

      Micul print a învatat ca floarea si vulpea lui erau deosebite si pretuiau mai mult decât toate celelalte datorita timpului petrecut împreuna. Astfel, ele au devenit unice, „fara seaman în lume”.

      Frumusetea copilului nu poate fi observata daca nu o privim cu ochii inimii; gândurile lui nu pot fi auzite daca nu ne oprim din alergarea noastra pentru a-i ajuta sa înteleaga ca timpul nostru este un dar pentru ei; nu vom reusi sa le ascultam tacerea decât atunci când jocul lor va fi valoros si pentru noi. Doar atunci vom reusi sa „pricepem totul, chiar si cartile pentru copii”. Ei vor întelege astfel ca sunt „fara seaman” si vor îndrazni „sa se arate în deplina stralucire a frumusetii lor”, convinsi fiind ca „s-au nascut odata cu soarele”.

      Si, pentru a le ocroti nevinovatia, ne vom stradui sa-i calauzim spre „fântâna din pustiu” si sa sadim în mintea lor doar „seminte bune” pentru ca „baobabii sa nu le napadeasca planeta”.

      Dupa o lunga cautare, micul print si prietenul sau au gasit fântâna a carei „apa era buna si pentru suflet”:

      „-I-auzi, zise micul print – noi trezim fântâna si ea cânta... Mi-e sete de apa aceasta, da-mi sa beau...”

      „[...] Era dulce ca o sarbatoare. Apa aceasta era cu totul altceva decât o hrana oarecare. Se nascuse din drumul strabatut sub stele, din cântecul scripetului, din truda bratelor mele. Era precum un dar de buna pentru suflet.”

      Când îsi sfârseste calatoria, micul print se desparte de prietenul sau, spunându-i:

      „Daca te-ai îndragostit de o floare care se gaseste pe o stea, ti-i drag, noaptea, sa te uiti pe cer. Toate stelele sunt înflorite... La fel e si cu apa. Apa din care mi-ai dat tu sa beau era asemeni unei melodii, datorita scripetelui si funiei... Pentru tine, oricare dintre stele va fi steaua mea, asa încât te vei uita cu drag la toate stelele. Toate vor fi prietene cu tine... numai pentru tine stelele vor fi ca pentru nimeni altul […]

      -Noaptea, când te vei uita la cer, fiindca eu voi locui pe una dintre ele, fiindca pe una dintre ele eu voi râde, atunci va fi pentru tine ca si când ar râde toate stelele. Tu singur vei avea, tu singur, stele care stiu sa râda! […]

      -Stii, va fi placut. Eu însumi voi privi la stele. Toate stelele vor fi niste fântâni, cu câte un scripet ruginit. Toate stelele-mi vor da sa beau [...]

      -Va fi atât de frumos! Tu vei avea cinci sute de milioane de clopotei, eu voi avea cinci sute de milioane de fântâni...”

      Fiecare copil reuseste sa transforme stelele în clopotei care stiu sa râda pentru noi. Prin urmare, sa-i ajutam sa gaseasca „fântâna din pustiu”! Au nevoie de sprijinul nostru în calatoria lor... Uneori, ne vor prinde ei de mâna pentru a merge împreuna pe acest drum; vor avea întrebari pentru care vor astepta un raspuns – si nu vor renunta pâna nu-l vor primi. Alteori însa, noi vom fi cei care va trebui sa le întindem mâna pentru a-i încuraja sa înainteze. Caci, „toti oamenii mari au fost cândva copii”…


 

Profesor psiholog,
Dana Simona Husau